Mind mapping chiar ajută la reținut? Ce arată măsurătorile

O pagină care pare să conțină tot capitolul

Scrii tema în mijlocul foii, o încercuiești și tragi ramuri. După o jumătate de oră ai în față o pagină colorată din care se vede structura dintr-o privire. Douăsprezece pagini de notițe liniare nu îți dau niciodată senzația asta.

De aici vine popularitatea metodei. Tony Buzan a propus-o în 1974, în „Use Both Sides of Your Brain", ca înlocuitor pentru notițele scrise rând după rând: temă centrală, ramuri radiale, un cuvânt pe ramură, culoare, uneori un simbol desenat.

Explicația care se dă de obicei vine de la teoria dublei codări a lui Paivio. Informația codată și verbal, și vizual lasă două urme separate în memorie, iar recuperarea uneia o poate reactiva pe cealaltă. Sună plauzibil și, ca principiu general, chiar are susținere.

Numai că între „principiul e plauzibil" și „metoda funcționează cât se spune" e o distanță pe care aproape nimeni nu o măsoară. Hai să ne uităm la ce s-a măsurat.

Studiul pe care îl citează toată lumea, citit până la capăt

Când cineva îți spune că mind mapping-ul are dovezi, referința e aproape sigur aceeași: Farrand, Hussain și Hennessy, publicat în 2002 în Medical Education.

Studenți la medicină, un text de aproximativ 600 de cuvinte, două grupuri. Unul a fost învățat să facă hărți mintale, celălalt și-a folosit tehnica lui obișnuită de studiu. Reamintirea factuală s-a măsurat imediat și după o săptămână.

Rezultatul: la o săptămână, grupul cu hărți a reținut cu circa 10% mai mult decât celălalt, după ce autorii au ajustat pentru diferențele de la start.

Zece procente nu e nimic. Nu e nici transformarea despre care se scrie pe internet.

Partea care nu ajunge aproape niciodată în rezumate e a doua cifră din același articol. Autorii au măsurat și motivația participanților de a folosi metoda, iar la grupul cu hărți a ieșit mai mică decât la cei care își făceau notițele ca de obicei.

Citește combinația asta încet. Oamenii au reținut puțin mai mult și au vrut puțin mai puțin să repete experiența. O tehnică pe care nu ai chef să o folosești e o tehnică pe care nu o vei folosi în martie, când ai șapte capitole restante.

Merită spusă și dimensiunea studiului: un text scurt, câteva zeci de participanți, o singură măsurătoare la distanță. Nu dovedește că metoda e inutilă. Dovedește că, dacă face ceva, face mai puțin decât ți s-a promis.

Ce se întâmplă când harta e pusă față în față cu alternativa serioasă

Farrand a comparat hărțile cu „ce faci tu de obicei". Întrebarea mai dură e alta: cum stă harta față de cea mai bună tehnică documentată din psihologia învățării?

Karpicke și Blunt au făcut exact comparația asta în 2011, în Science. Studenții au primit texte științifice și au fost repartizați pe patru condiții, printre care desenarea unei hărți conceptuale în timp ce studiau și, separat, recuperarea liberă din memorie: închizi textul și scrii tot ce îți amintești.

La o săptămână, grupul care se testase din memorie a ieșit substanțial peste grupul cu hărți, și la întrebările despre litera textului, și la cele care cereau o inferență.

Două detalii fac rezultatul greu de contestat. Primul: într-una din comparații, testul final a fost el însuși o hartă conceptuală, deci proba favoriza formatul pe care un grup îl exersase. A câștigat tot recuperarea din memorie. Al doilea: studenții au prezis invers. Credeau că desenatul hărții îi pregătește mai bine. Senzația de a ști și cunoașterea se despart și aici.

O precizare de corectitudine, fiindcă e importantă. Hărțile conceptuale din experiment nu sunt identice cu hărțile mintale ale lui Buzan: primele leagă concepte prin relații scrise pe săgeți, celelalte sunt strict radiale, cu un singur centru. Sunt însă ruda cea mai apropiată care a fost măsurată riguros, așa că rezultatul se transferă cu prudență, dar se transferă.

Se potrivește și cu clasificarea făcută de Dunlosky și colegii lui în 2013, care au trecut prin literatură zece tehnici de învățare și le-au dat calificative de utilitate. În categoria înaltă au ajuns doar două, testarea din memorie și practica distribuită. Desenatul de hărți nu e printre ele.

Deci ce face treaba: nu desenul, ci ce ești obligat să faci ca să-l poți desena

Uită-te la ce presupune o hartă bună, operație cu operație.

Trebuie să decizi ce merită să ajungă pe pagină, fiindcă spațiul e limitat și un nod ține un singur cuvânt. O idee de trei paragrafe se comprimă într-un substantiv doar dacă ai înțeles-o. Apoi vine partea la care se împotmolesc cei mai mulți: hotărăști ce atârnă de ce, adică reconstruiești ierarhia autorului.

Niciuna dintre cele trei nu are legătură cu desenul. Sunt selecție, reformulare și organizare, exact operațiile pe care le numim elaborare. Iar dacă le faci fără textul în față, li se adaugă a patra: scoți informația din cap.

Aici se leagă totul de ce e mai bine documentat în tot domeniul. Meta-analiza lui Adesope și a colegilor, pe 188 de experimente, arată că testarea din memorie bate detașat recitirea, iar avantajul crește cu timpul scurs până la examen. Am scris despre mecanismul ăsta pe larg în articolul despre retenție, așa că îl iau aici ca pe un lucru rezolvat.

Consecința practică e directă și puțin neplăcută. Dacă ramurile hărții tale sunt titlurile din carte transcrise în altă geometrie, nu ai făcut nimic. Ai colorat un cuprins. Dacă harta e o reconstrucție din memorie, cu volumul închis, ai făcut fix lucrul care are dovezi pe numele lui, iar forma radială e doar ambalajul.

Protocolul: harta se desenează cu cartea închisă

Ordinea contează mai mult decât uneltele. Merge la fel de bine pe o foaie A4 și un pix, ca într-o aplicație.

Citește capitolul normal, fără să notezi nimic. Notițele luate cu ochii pe rând sunt copiere, nu învățare.

Închide cartea și pune-o unde nu o vezi. Cât timp textul e în câmpul tău vizual, o parte din ce „îți amintești" vine de pe hârtie.

Desenează harta din cap, în maximum cincisprezece minute, pe o singură pagină. Un singur cuvânt pe nod, un substantiv concret care declanșează restul. Cel mult șapte ramuri principale din centru, fiindcă peste atât pierzi controlul structurii. Trei niveluri de adâncime, nu mai mult. Culoare diferită pe fiecare ramură principală dacă îți place; costă zero și îți dă categoriile mari dintr-o privire.

Abia acum deschizi cartea și completezi cu alt pix. Ce adaugi la pasul ăsta e lista golurilor tale. Aia e informația valoroasă din toată treaba asta, nu desenul.

A doua zi, cinci minute: acoperă harta și încearcă să o refaci pe o foaie goală. Comparația celor două pagini îți spune ce s-a fixat.

Să zicem că ai de citit un capitol despre formarea obiceiurilor. Din cap îți vin patru ramuri: declanșator, rutină, recompensă și un exemplu care ți-a rămas. Deschizi cartea și descoperi că autorul avea și un al cincilea element, despre pofta care apare între declanșator și rutină, iar tu l-ai pierdut complet. Ai aflat asta în trei minute, nu la examen.

Când nu merită să desenezi nimic

Harta e o unealtă pentru material ierarhic. Pe proză narativă și pe ficțiune nu are ce structura, iar pe un lanț de argumente strâns e chiar contraproductivă: un raționament nu e un arbore, e o secvență în care ordinea și condițiile contează, exact ce se pierde când tai totul în cuvinte izolate.

La primul contact cu un domeniu complet nou, unde nu ai încă vocabularul, sari peste. Nu ai cum să decizi ce e important dacă termenii îți sună toți la fel.

Și mai e cazul cel mai frecvent: nu ai cincisprezece minute. Atunci coboară la varianta ieftină, testul de zece secunde după fiecare capitol, care are același mecanism în spate și se face cu gura, în tren. Dacă lucrezi deja pe metoda SQ3R, harta din memorie e pur și simplu o versiune mai scumpă și mai vizuală a pasului „recită".

Verdictul, pe scurt: hărțile mintale nu sunt magie și nu sunt nici pierdere de vreme. Sunt un pretext bine ambalat ca să reformulezi și să reconstruiești din memorie. Păstrează pretextul dacă îți place să desenezi, dar nu confunda niciodată harta frumoasă cu materialul învățat.

Dacă înveți pentru examene și ai de trecut prin sute de pagini, antrenamentul construit pentru asta e aici.